Creştinismul:
tradiţia încântãrii şi a binecuvântării
(extras si tradus din cartea:
Alphonse Goettmann: La Joie: Visage de Dieu dans l'homme,
Desclee de Brouwer, 2000)

Intre timp cartea a fost publicatã în româneste de cãtre Editura HERALD, în 2010,
sub titlul Bucuria, fatza lui Dumnezeu în om.

A se vedea aici:
https://www.edituraherald.ro/carti/bucuria-fata-lui-dumnezeu-in-om-366-detail

Notã din 5 iulie 2022
Urmare a unei sesizãri amiabile de încãlcare de copyright
am redus sau sters complet o multime de texte postate,
inclusiv din cele traduse de mine si inexistente în româneste.
Asa e corect.

Cartea este epuizatã deja de multã vreme. Dacã doriti reeditarea ei puteti transmite aceastã sugestie prin email la Editura HERALD. Asa cred eu, V.J.

Pãrintele Alphonse Goettmann

Te-am creat pentru a învăţa secretul
lumii, secretul bucuriei Mele.
Stan Rougier

Ridicând capacul timpului
Inocenta sfântului si a copilului
Ei vor intra în Sion strigând de bucurie
Minunarea: anticiparea vietii vesnice
Binecuvântarea: impuls divin si forta vitala pe cale
A binecuvânta: o maniera de a trai potrivit Bibliei
Vocatia noastra profunda

Noi nu mai ştim cine este omul, nici care este sensul vieţii lui… Să o spunem dintr-odată şi într-un mod total anacronic vremii noastre: omul este făcut pentru a lăuda! Faptul că nu face aceasta explică extraordinarul tristeţii lui şi al absurdităţii vieţii lui… Că aceasta este dificil în asemenea condiţii, nimeni nu o contestă! Dar pomenindu-ne făcând aşa, „în pofida a orice”, poate fi chiar poarta de intrare în ea: ea se numeşte admiraţie, minunare. Contemporanii noştri, atât de departe de orice ritual sau celebrare, pot totuşi să constate că ei sunt avizi de o cu totul altă dimensiune decât cea obişnuită şi că nu încetează să o caute în muzee, la mare sau la munte, în lumea stranie şi neaşteptată, sau în euforia competiţiilor sportive… Trebuie cu orice preţ să întâlnim surpriza care să ne uluiască si să ne declanseze admiraţia.

Ridicând capacul timpului

Puţini cunosc mecanismul experienţei, important este ca ea să aibă loc, pentru a putea să ne bucurăm de ea. Dar a şti ce se întâmplă este poate şi mai important, căci aceasta deschide spre posibilitatea unei căi în care experienţa nu mai este un hazard ci o devenire constantă. Ceea ce se petrece, este o stupefacţie care pune fiinţa în suspans şi provoacă o ieşire din sine. Şi iată că dintr-o dată nu ne mai simţim posedaţi ca de obicei, o stranie şi necunoscută libertate ţâşneşte în locul eului posesiv; este ca şi cum am depăşi opacitatea acestei lumi, pentru a întâlni Realitatea care se exprimă prin toate realităţile. Suntem sesizaţi prin ceva ce nu putem sesiza… În această sesizare prin frumuseţe, vălul se ridică şi anunţă că omul este născut pentru o Bucurie fără limite. Este ca şi o chemare la o altă Viaţă, dar aceasta nu începe să picure decât dacă uimirea acestui om este mai puternică decât vechile lui frustrări, culpabilitatea sa, instinctul lui de critică viscerală şi alte sentimente care îl pun în mod constant în proces cu Dumnezeu…

Dacă forţa uimirii domină, clipa prezentă se deschide spre acest neaşteptat straniu, de care vorbea Platon, care nu este altceva decât eternitatea în inima timpului. Este un moment paradisiac, o scufundare spre influxul originar al creaţiei, punct de atingere a principiului Totului. Admiraţia-uimire ridică capacul timpului repetitiv şi ucigător, timpul crispării asupra non-fiinţei şi al vertijului aneantizării, pentru a lăsa să se întrevadă timpul-miracol, timpul sărbătorii care este adevărata sa substanţă. Această experienţă a Prezentului Absolut arată că există o graţie pentru a aboli opoziţia dintre eternitate şi timp. Ea este în fapt o întâlnire cu identitatea noastră cea mai interioară, misterul fiinţei noastre primindu-se de la Fiinţă, contactul conştiinţei noastre personale cu Conştiinţa transpersonală.

Minunare … Şi Goethe avea dreptate să-i spună lui Eckermann că punctul cel mai înalt pe care poate omul să-l atingă este minunarea(uimirea), nimic mai important decât aceasta nu putea să i se acorde. Tocmai în uimire culminează admiraţia stupefiată. Dacă ea este atât de importantă, este pentru că ea face să coincidă contrariile şi devine un instrument de foraj făcând omul să treacă de la suflet la duh, de la psihic la ontologic, acolo unde tocmai alianţa eternităţii şi a timpului provoacă fulguraţia Clipei, unicul loc de întâlnire între Dumnezeu şi om.

Admiraţia-uimire este aşadar fără îndoială iubirea la punctul ei de izbucnire, acolo de unde este originară. Prin iubire, uimirea se înscrie în durată, unde fulguraţia ei devine o atmosferă de veselie nupţială capabilă să se prelungească indefinit. Aici mentalul tace şi, în locul conceptelor despre Dumnezeu care ne împiedică să-l întâlnim, uimirea ne pune în contact direct cu El.

Inocenţa sfântului şi a copilului

Recunoaştem în aceasta pe sfânt, pentru care uimirea a devenit o stare, ca şi la copil. Eliberat de eu, măştile şi ecranele culturale cad, apoi orizonturi infinite se desfăşoară în faţa privirii sale de simplicitate. Pentru el nimic nu este separat, toate trăiesc într-o imensă armonie, totul este în rezonanţă, ca şi cum o aceeaşi conştiinţă s-ar comunica prin intermediul reflectărilor multiple. De aceea, apropiindu-ne de un sfânt, trăim întotdeauna un şoc, de aceea şi un copilaş ne atrage cu aceeaşi putere: în apropierea lor descoperim că există o altă manieră de a exista. Uimirea lor constantă este golire de sine şi transfigurare prin lumina care îi locuieşte, adeziune totală la ceea ce este. Trecutul nu mai este, viitorul nu este încă, singur nemijlocitul clipei trăieşte, rezervor inepuizabil de speranţă şi bucurie.

Dar dacă uimirea deschide această poartă a eliberării interioare, demonii care o închid sunt judecata şi desconsiderarea. Aici lumea rămâne învechită, mereu asemănătoare ei însăşi, este o lume stinsă şi moartă; acolo, din contră, noutatea este cea care stă la însăşi rădăcina timpului prezent şi a elanului creator, sursă de descoperiri neaşteptate. Aici este Prezenţa şi Viaţa, acolo este absenţa şi plictisul. Tristeţea infernală este povara tuturor acelora care sunt încovoiaţi asupra lor înşişi, eul lor se interpune mereu în calea transparenţei bucuriei lor profunde. Ei sunt orbiţi de toate determinările care îi înlănţuie, şi nu văd eterna splendoare a lui Dumnezeu care curge în interiorul tuturor lucrurilor. Copilaşii şi sfinţii o văd pentru că ei nu-şi au centrul lor în ei înşişi, ei nu se privesc, iar lucrurile nu sunt pentru ei, obiecte de posedat sau oglinzi ale ego-lui, ci semne ale Creatorului şi deci ocazii de laudă. Atât este inima de smerită, atât de iubitoare încât îl caută şi îl găseşte peste tot pe Cel Prea Iubit.

Astfel această bucurie entuziastă provocată de uimire sau admiraţie oferă o lume nouă celui care se exersează la aceasta. Nouă, pentru că este o privire fără memorie nici proiectare, „deja văzutul” obişnuitului. Nouă, pentru că astfel lumea este mereu în stare de devenire şi ochii noştri o văd pentru prima oară: ea iese din acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu se repetă niciodată… Dar aceasta rămâne ascunsă orgolioşilor şi celor care judecă, pentru că ei nu sunt mişcaţi prin Duhul şi rămân în orbirea propriilor lor tenebre.

Aceasta explică de ce Iisus, El cel literalmente posedat de Duhul, El Copilul prin excelenţă şi singurul adevărat Sfânt, trăia într-o stare de uimire permanentă. Neîncetat, El deschide anturajul lui către ceea ce îl depăşeşte şi caută să-l exerseze în privinţa admiraţiei: Priviţi crinii de pe câmp şi păsările cerului…Toate parabolele sunt poveşti absolut minunate care pun în evidenţă perspicacitatea nemaipomenită a acestei priviri contemplative! Adesea Iisus este emoţionat până în adânc, El tresaltă de bucurie sau exultă sub acţiunea Duhului. Credinţa centurionului sau a femeii cananeancă îl bulversează, caritatea femeii sărace îl cucereşte, faţă de copii El este plin de admiraţie, şi chiar în faţa cadavrului prietenului său cel mai bun, Lazăr, El aduce mulţumire pentru că este momentul de a se împărtăşi profund din iubirea nebună a Tatălui său căruia nimic nu-i este imposibil…

Ei vor intra în Sion strigând de bucurie

Tocmai această inocenţă a inimii suntem chemaţi să o regăsim. Uimirea ne eliberează de eul nostru, ne face să ne înrădăcinăm în duhul nostru şi ne menţine în contact cu Lumina voioasă [1] care este fondul ei. Acolo, vedem faţa acestei Lumini care este Iisus Hristos Însuşi, şi ne naştem pentru El, lăsând să trăiască în noi propria sa uimire. Este o comunicare a conştiinţelor care, în Iisus, ne face să participăm la viaţa trinitară. Nu există nimic mai înalt pentru om, este experienţa naşterii sale definitive. Viaţa lui în Dumnezeu este o eternă stare de uimire, un extaz de iubire, aşa cum o trăiesc între ei Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Reciprocitate totală într-o totală golire de sine.

Uimirea izbucneşte din clipa în care descoperim îmbrăţişarea conştiinţei noastre de către conştiinţa divină. În această intimitate respirăm Prezenţa sa. Pentru toţi misticii, acest contact cu Dumnezeu provoacă uimirea până la entuziasm; este cântarea nupţială a Creatorului în inima creaturii sale. Nu avem încotro deci decât să ajungem la această constatare extraordinară: uimirea nu este o stare trecătoare a sufletului, ci Tradiţie, Tradiţia iudeo-creştină în substanţa ei chiar. Faptul că secole de dolorism au risipit-o este fără îndoială una dintre cele mai reuşite lovituri ale Demonului date istoriei creştinismului! Acesta este, potrivit lui Alexandre Schmemann, de neînţeles fără bucurie: marea bucurie este contextul fundamental al creştinismului, din ea îşi trage şi reclamă semnificaţia tot restul [2] . Şi, de fiecare dată când creştinismul, în istorie, a pierdut bucuria, Tradiţia ca atare a încetat să existe: instituţiile „pure şi dure” au preluat frâiele… Dar acestea aduc vidul şi nu mântuiesc pe nimeni! Numai bucuria liberă, necondiţionată şi dezinteresată este capabilă să transforme lumea [3] .

Hristos îi naşte el însuşi pe ucenicii lui la această Tradiţie a uimirii şi a bucuriei atunci când, a doua zi după Înviere, le insuflă Duh Sfânt (Io 20,22). Este Duhul vieţii şi al bucuriei anunţate prin profeţi, dar care este vărsat acum în plinătate peste toţi oamenii.

Isaia nu încetează acest subiect de-a lungul tuturor textelor sale; este bine să le recitim şi să ne impregnăm de ele:

Pustia şi ţara fără apă să se bucure, pustietatea să se veselească şi să înflorească…să salte de bucurie şi să scoată strigăte…Ei sunt cei care vor vedea slava Domnului, splendoarea Dumnezeului nostru… Cei pe care i-a izbăvit Domnul se vor întoarce, ei vor intra în Sion strigând de bucurie, purtând cu ei o bucurie veşnică. Bucuria şi veselia îi vor însoţi, durerea şi plânsetele vor înceta

De acum înainte, aceste profeţii sunt realizate pe deplin în persoana lui Iisus Hristos care le împarte ucenicilor lui propria sa bucurie (Io 15,11). Acum bucuria, a cărei inseparabilă cheie este uimirea, exprimă, acolo unde se găseşte, Darul Duhului lui Iisus. Acolo unde este Duhul acolo este bucurie, acolo Duhul îşi pune pecetea sa asupra Tradiţiei pentru a o autentifica (Ga 5,22; Rm 14,17)

..

...